Apă proaspătă pentru flori - recenzie

„Apă proaspătă pentru flori” mi-a fost recomandată de o prietenă. Recunosc, m-a speriat ideea – un roman care se învârte în jurul unui cimitir? Nu sună tocmai a lectură de suflet… Mă așteptam la ceva apăsător, sumbru. Dar m-am înșelat.

„Vecinii mei nu se tem de nimic. Nu au griji, nu se îndrăgostesc, nu-și rod unghiile, nu cred în întâmplare, nu fac promisiuni sau zgomot, nu au asistență medicală, nu plâng, nu-și caută cheile, ochelarii, telecomanda, copiii sau fericirea [...] Vecinii mei sunt morți.”

„Apă proaspătă pentru flori” a fost pentru mine ca un motor care pornește greu, merge lin o vreme, apoi te ia pe neașteptate cu o accelerație emoțională care îți taie răsuflarea.

La început, povestea curge calm, cu un fel de liniște apăsătoare. Apoi, brusc, trăirile devin tot mai intense, iar trecutul lui Violette te lovește în piept ca o frână bruscă în mijlocul drumului. Am simțit fiecare pagină ca o schimbare de viteză: ba liniște, ba durere, ba speranță. Ca un drum lung, pe care nu știi exact unde te duce, dar simți că trebuie să-l parcurgi până la capăt.

N-a fost o lectură ușoară. A fost una care m-a luat încet, m-a învelit în tăcere și apoi m-a scuturat cu amintiri, regrete, dureri și iubiri pierdute. M-am oprit de multe ori, nu pentru că nu-mi plăcea, ci pentru că simțeam nevoia să respir. Să diger. Să simt.

„Viața mea prezentă este un dar din cer. Așa cum îmi spun în fiecare dimineață, când deschid ochii.”

E genul de carte care nu doar se citește, ci se simte – în stomac, în piept, în tăcerile dintre cuvinte. Și când ajungi la ultima pagină, motorul încă mai duduie în tine.

„Viața e mai puternică decât moartea. Și dragostea e mai puternică decât uitarea.” – am recitit cuvintele astea de câteva ori. Le-am simțit. Le-am înțeles. Nu știu dacă a fost momentul în care am citit-o sau doar felul în care povestea mi-a vorbit, dar știu că m-a mișcat. M-a schimbat puțin. M-a făcut să-mi dau seama cât de multe tăceri purtăm și cât de vindecătoare pot fi uneori cuvintele scrise de altcineva. E o carte pe care nu am citit-o în grabă. Am simțit-o. M-a oprit pe alocuri, m-a făcut să reflectez, m-a rănit frumos și m-a împăcat cu ideea că uneori, florile cele mai vii răsar tocmai în locuri tăcute. Dacă ai trecut vreodată prin pierdere, dacă ai simțit nevoia unei reconstrucții tăcute, cartea asta o să îți spună ceva. Fără să țipe. Doar cu un zgomot constant de motor care bate în piept.

„Fluture dulce, întinde-ți aripile frumoase și du-te la mormântul lui să-i spui că îl iubesc. În zilele în care cineva te iubește, vremea este minunată. Moartea începe atunci când nimeni nu mai poate visa la tine.” Violette...ce personaj. O femeie aparent simplă, dar cu o lume interioară atât de profundă și frântă. Îmi venea să o iau de mână și să-i spun că înțeleg. Că știu cum e să cari în tine povești nespuse, doruri neîmpărtășite, și totuși să zâmbești oamenilor.

"Dar simțeam ramuri, vlăstare crescând în mine. Orice semănam, puteam simți. Mă semănam pe mine. Și totuși, solul arid care eram eu era mult mai sărac decât cel al grădinii de legume din cimitir. Un sol plin de pietriș. Dar un fir de iarbă poate crește oriunde, iar acel oriunde eram eu. Da, o rădăcină se poate prinde în gudron. Tot ce este nevoie este cea mai mică crăpătură pentru ca viața să străpungă imposibilul.”

Dacă simți că ai nevoie de o carte care să te atingă adânc, nu cu vorbe mari, ci cu adevăruri simple, citește-o. Dar ia-ți timp. Nu o grăbi. Las-o să-ți meargă la suflet — așa cum a mers și la al meu. Dacă ai ezitări legate de subiect – am avut și eu. Dar lasă-te dus. Cimitirul devine aici un spațiu al vindecării, nu al fricii. O metaforă a răbdării, a timpului care curge altfel când e vorba de suferință și iubire. E o carte pe care n-o uiți. Nu pentru că te strigă, ci pentru că rămâne. În liniște.

“Violette Toussaint este administratoarea unui cimitir dintr-un orășel din Burgundia. Diferiții participanți la înmormântări, vizitatorii fideli sau colegii – groparii, îngrijitorii și un preot – îi frecventează biroul ca să se încălzească, iar acolo râsul, camaraderia și, uneori, lacrimile oaspeților fac casă bună cu cafeaua pe care le-o oferă gazda. Aceasta din urmă își trăiește viața în ritmul confidențelor vizitatorilor ei, după caz, amuzante sau mișcătoare. Programul lui Violette, mereu același, e dat peste cap într-o bună zi de sosirea lui Julien Seul – un comisar de poliţie din Marsilia –, care ține cu tot dinadinsul să împrăștie cenușa mamei sale, răposată de curând, peste mormântul unui necunoscut. În scurt timp devine limpede că gestul inexplicabil al lui Julien e strâns legat de trecutul complicat al lui Violette.

Cu Apă proaspătă pentru flori, Valérie Perrin le oferă cititorilor o poveste mișcătoare, spusă pe un ton intim, despre o femeie care, în ciuda tuturor piedicilor, crede neabătut în fericire.”

Cartea, în funcție de preferințe, poate fi ascultată pe Voxa ori comandată și citită de la editura Litera.