Se numea Sarah - Recenzie

Am o regulă personală: gata cu cărțile despre Holocaust. Am zis-o de atâtea ori, că deja nici eu nu mă mai cred. Apoi, evident, mă trezesc cu una în mână, cu inima pregătită pentru război emoțional și cu șervețelele aliniate pe noptieră.

Așa a fost și cu "Se numea Sarah". Mă uit la ea. Ea se uită la mine. Știu că o să doară. Știu că o să mă rupă în bucăți. Dar, cumva, știu și că nu pot s-o las acolo.

Ce mi-a făcut cartea asta? M-a luat frumos de mână, m-a dus în Parisul anului 1942, mi-a dat o fetiță de 10 ani care încuiase o ușă — cu cea mai sinceră intenție de a proteja — și apoi m-a lăsat să mă descurc singură cu tot ce a urmat. Iar eu, mamă, nu pot citi despre suferința unui copil fără să simt că mi se rupe ceva în mine.

Mă încarc de fiecare dată cu energie înainte să încep astfel de cărți, ca și cum mă pregătesc pentru un meci. Dar adevărul e că nu poți fi pregătit pentru suferința unui copil, nici dacă o citești pentru a zecea oară sub alte nume, în alte povești. Și am plâns. M-am înfuriat. Am închis cartea de câteva ori, sperând că poate, cumva, povestea se schimbă dacă o citesc mai lent. Nu s-a schimbat si scrisul curge ca o apă rece pe piele.

Tatiana de Rosnay nu doar că scrie bine – scrie în așa fel încât să-ți pară rău că te-ai apucat... și totuși să nu regreți nicio pagină.

Dar știi ce e cel mai dureros? Că nu e ficțiune în totalitate. Că astfel de povești s-au întâmplat. Că au fost copii ca Sarah. Că au fost familii ca a ei. Și că, de prea multe ori, lumea a preferat să uite.

"Se numea Sarah" nu e o lectură lejeră. Dar e una dintre acele cărți care contează. Care rămân. Care trebuie să fie citite tocmai pentru că dor.

Așa că da, am călcat din nou pe greblă. Și da, o s-o mai fac. Pentru că, uneori, suferința citită cu inima deschisă e cel mai sincer mod de a onora ce n-ar trebui uitat niciodată.

Dacă ești părinte, probabil o să te doară dublu. Dar dacă alegi s-o citești, promite-mi doar atât: după ce închizi cartea, strânge-ți copilul în brațe. Liniștea de după o să-ți spună de ce.

Ai citit "Se numea Sarah"?

Ce carte te-a rupt în bucăți și ți-a rămas în suflet?

Scrie-mi în comentarii.

Vreau să le citesc și eu — când o să fiu pregătită.

“Paris, iulie 1942: Sarah, o fetiță evreică în vârstă de zece ani, este arestată în toiul nopții, împreună cu părinții ei, de poliția franceză, dar nu înainte de a-și încuia fratele în ascunzătoarea lor secretă, convinsă fiind că se va intoarce după numai câteva ore pentru a-l elibera.

Paris, mai 2002: Julia, o jurnalistă americană, stabilită de mulți ani la Paris și măritată cu un francez, trebuie să scrie un articol despre razia de la Vel’ d’Hiv, cu ocazia comemorării a șaizeci de ani de la acest eveniment de tristă amintire în istoria Franței. În timpul investigației sale, Julia descoperă întâmplător o serie de secrete de familie adânc îngropate, care o leagă de Sarah, și simte nevoia de a reconstitui destinul tragic al fetei. Pe măsură ce se adâncește în trecutul ei, lucrurile pe care le află o tulbură și o fac să-și pună întrebări cu privire la propria existență.

Se numea Sarah este povestea înduioșătoare a două familii unite de un secret teribil, dar și o tulburătoare pagină de istorie: Tatiana de Rosnay descrie o întâmplare reală din Franța aflată sub ocupație și rupe tăcerea care înconjoară un subiect dureros, uneori chiar tabu, din istoria francezilor. „O lectură tulburătoare... O carte care-ți merge la suflet încă de la primul capitol, iar scenele și personajele descrise îți rămân în minte mult timp după ce ai terminat de citit.“ - Publishers Weekly”