Soțul pierdut

A citi această carte a fost ca atunci când intri într-o casă veche, dar caldă, cu miros de lemn ars și pâine coaptă. La început ești puțin stingher, dar apoi găsești o pătură moale pe un fotoliu și te așezi. Și, fără să-ți dai seama, începi să respiri mai ușor.

Pentru mine, lectura a fost ca întoarcerea acasă după o perioadă lungă de rătăcire – acea clipă când nu mai ai nevoie de explicații, pentru că simți că locul te primește exact așa cum ești. Cu toate cicatricile și toate speranțele fragile.

E o carte despre a pierde și a regăsi – nu doar pe ceilalți, ci și pe tine. Și mai ales, despre acel moment liniștit în care nu se întâmplă nimic spectaculos, dar știi că ești, în sfârșit, pe drumul tău. Uneori nu avem nevoie de soluții, ci doar de un vis mic care să ne țină în picioare. O licărire de speranță. Un sentiment că aparținem — unui loc, unui om, unei versiuni mai blânde a noastră. Cartea asta m-a făcut să simt exact asta.

Libby nu caută salvarea în alții, ci se regăsește treptat în lucrurile simple: o grădină, o masă caldă, o conversație sinceră. Și în oameni care nu încearcă s-o repare, ci doar să fie acolo. O poveste emoționantă despre durere, vindecare și redescoperirea iubirii.

„Soțul pierdut” de Katherine Center este genul de roman care te prinde încet, dar sigur, și te lasă la final cu inima plină și cu zâmbetul pe buze. Cartea are un ton cald, cu momente amuzante, replici autentice și personaje bine conturate. Este perfectă pentru cei care caută o lectură reconfortantă, dar nu superficială – un reminder că, oricât de greu ar fi trecutul, există întotdeauna o cale spre lumină.

Recomand celor care iubesc poveștile de viață cu substrat emoțional, dar și un strop de romantism real, matur.

„Soțul pierdut” nu e o poveste de dragoste în sens clasic. E o poveste despre cum dragostea – pentru viață, pentru tine, pentru ceilalți – se construiește încet, cu răbdare. E despre cum durerea nu dispare, dar poate coexista cu lumina.

“O poveste tandră și încântătoare despre durerea pe care o simt oamenii în momentul în care pierd pe cineva drag, dar și despre forța interioară a oamenilor, acea putere care ne ajută să ne regăsim și să o luăm de la capăt, adesea cu ajutorul familiei.”

„Dragă Libby,

Mi-am dat seama că tu și cei doi copii ai tăi locuiți cu mama ta de – Doamne ferește! – doi ani, iar eu îți scriu să aflu dacă n-ai vrea să fii salvată."

Scrisoarea aceasta vine din senin, însă la momentul potrivit. Libby Moran încearcă să își refacă viața după moartea subită a soțului său, Danny, rămânând singură cu cei doi copii, cu datorii și fără casă. Se mută cu mama sa, însă viața este un calvar când cineva îți critică orice acțiune. Salvarea vine din partea mătușii lui Libby, care îi oferă posibilitatea de a evada: o invită împreună cu copiii la ferma de capre din centrul Texasului și îi oferă și un loc de muncă. Libby acceptă imediat, își ia copiii și pleacă la mătușa Jean. Viața la fermă nu este deloc cum și-a imaginat Libby. Pe lângă munca istovitoare și animalele de care trebuie să aibă grijă, eroina descoperă aici o liniște profundă de care nici nu știa cât de multă nevoie are. În viața sa apar și James, fermierul sexy cu un trecut la fel de dezolant ca al lui Libby, și o femeie care susține că poate lua legătura cu soțul pierdut de pe lumea cealaltă. În ciuda a tot ceea ce a pierdut, Libby își dă seama că a găsit multe alte lucruri importante. S-ar putea să fi găsit locul perfect pentru a readuce la viață micuța ei familie – și pe ea însăși.”