Tatăl celuilalt copil - Recenzie

Nu mai știu cum a ajuns această carte la mine.

Poate am ales-o eu.

Poate m-a ales ea.

Cert e că nu m-a iertat. M-a dărâmat. Și a pus în cuvinte una dintre cele mai grele realități ale vieții de părinte: vina. Nu vina „mare”, vizibilă, strigată. Ci vina aia tăcută, subtilă — când nu înțelegi ce simte copilul tău.

Când îl vrei „normal”.

Când îl compari.

Când, fără să-ți dai seama, îl faci să creadă că nu e „destul”.

Cartea asta a fost, pentru mine, ca o oglindă. Dureroasă. Ucigător de sinceră. Și n-am putut să mă uit în ea fără să simt o greutate în piept. Pentru că noi, părinții de azi, suntem prizonierii echilibrului imposibil: vrem să fim blânzi, dar fermi; iubitori, dar educativi; prezenți, dar nu sufocanți. Și cu fiecare reacție a noastră, ne întrebăm: Oare acum l-am rănit? Oare ce va ține minte din asta?

Tatăl celuilalt copil m-a făcut să plâng. Nu doar pentru copilul din poveste. Ci pentru toți copiii care au fost altfel și au crescut cu impresia că e ceva greșit în ei. Și pentru toți părinții care au încercat să iubească, dar n-au știut cum.

Cartea asta nu are nevoie de promovare. Nu e spectaculoasă prin poveste. Dar e devastator de reală. E una dintre acele cărți despre care, când vine vorba, spui: „A, da... acea carte. Bună rău. Dar dureroasă. Din aia care nu te iartă.”

O recomand?

Da, dacă ești pregătit(ă) să te uiți în tine. Dacă ești părinte. Sau copil. Sau om. Dar promite-mi că, după ce o citești, o să te uiți cu mai multă blândețe spre cei tăcuți. Spre cei diferiți. Și poate chiar spre tine.